Copilul lui Noe

copilul lui noe

Autor: Éric-Emmanuel Schmitt

Titlu original: L’enfant de Noé

Seria: Le Cycle de l’invisible #4

Recenzie:

În cea de-a patra carte a „Ciclului invizibilului”, autorul ni-l prezintă pe Joseph, un băiat evreu de zece ani, care aşteaptă să fie găsit de părinţii săi la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. Cu trei ani în urmă, Joseph fusese dat în grija părintelui Pons, care i-a făcut rost de acte false şi l-a dus la internatul de băieţi din Chemlay, în apropiere de Bruxelles.

„Să nu mă întrebați cum era mama: poate oare cineva să descrie soarele de pe cer? De la mama veneau căldura, puterea, bucuria.”

Bineînţeles, ca toţi copiii, Joseph suferă după părinţii săi, în special după mamă. În internat, se împrieteneşte cu Rudy, un alt băiat evreu, dar cel mai mult se ataşează de părintele Pons, care este un izvor de bunătate şi înţelepciune. În anii petrecuţi acolo, Joseph descoperă diferenţele dintre evrei şi creştini, iar nedreptatea a tot ce i se întâmplă îl face să caute vinovaţi în propria familie.

„Dacă o disprețuiam pe mama, totodată o și iertam, căci nu mă puteam împiedica s-o iubesc. În schimb, o ură profundă mă înverșuna împotriva tatei. Mă silise să devin fiul lui fără a se dovedi în stare să-mi asigure o soartă decentă.”

Mi-a rămas în minte explicaţia părintelui Pons că iudaismul îndeamnă la respectul faţă de alţi oameni, în timp ce creştinismul propovăduieşte iubirea semenilor, lucru mult mai greu de realizat. Mi-a plăcut şi comparaţia pe care părintele Pons o face cu Noe, cea care dă şi titlul cărţii. Aşa cum Noe a adunat pe arca sa cupluri de animale pe care le-a salvat de potop, tot aşa şi părintele colecţionează obiecte evreieşti pe care le protejează de nazişti.

În ciuda subiectului extrem de trist, povestea este narată de Joseph cu naivitatea şi inocenţa vârstei sale, astfel că nu mi s-a părut atât de apăsătoare ca alte cărţi despre Holocaust. Totuşi, nu ezită să menţioneze milioanele de sacrificii umane care au fost făcute în acea perioadă, dar şi faptul că au existat mulţi oameni curajoşi care au salvat vieţi.

Nota mea pe Goodreads:

⭐⭐⭐⭐⭐

Dacă v-a plăcut recenzia mea, puteţi achiziţiona cartea de pe site-ul editurii Humanitas sau din magazinele online Cartepedia şi Cărtureşti.

Despre autor:

Éric-Emmanuel Schmitt s-a născut în 28 martie 1960, în Sainte-Foy-lès-Lyon, Franţa, într-o familie de profesori de educaţie fizică şi sport. Însă interesele sale academice s-au îndreptat spre filosofie, în care şi-a luat doctoratul în anul 1987, iar cariera sa de scriitor a debutat în anul 1991 cu piesa de teatru „Noaptea de la Valognes”, devenind rapid un nume important în branşă.

Din opera lui, amintesc romanele „Secta Egoiştilor” („La Secte des égoïstes”, 1994), „Evanghelia după Pilat” („L’Évangile selon Pilate”, 2000), „Adolf H. Două vieți” („La part de l’autre”, 2001), „Pe când eram o operă de artă” („Lorsque j’étais une oeuvre d’art”, 2002), „Viaţa mea cu Mozart” („Ma vie avec Mozart”, 2005), „Ulysse from Bagdad” (2008, netradus în română), „Femeia în faţa oglinzii” („La Femme au miroir”, 2011), „Les Perroquets de la place d’Arezzo” (2013,  netradus în română), „Elixirul dragostei” („L’Élixir d’amour”, 2014), „Otrava iubirii” („Le poison d’amour”, 2014), „Noaptea de foc” („La nuit de feu”, 2015), „Omul care vedea dincolo de chipuri” („L’Homme qui voyait à travers les visages”, 2016), „Jurnalul unei iubiri pierdute” („Journal d’un amour perdu”, 2019), „Provocarea Ierusalimului” („Le Défi de Jérusalem”, 2023); cele opt naraţiuni din „Ciclul invizibilului” („Le Cycle de l’invisible”): „Milarepa” (1997), „Domnul Ibrahim şi florile din Coran” (2001, recenzie), „Oscar şi Tanti Roz” (2002, recenzie), „Copilul lui Noe” (2003), „Le Sumo qui ne pouvait pas grossir” (2009, netradus în română), „Les Dix Enfants que madame Ming n’a jamais eus” (2012, netradus în română), „Doamna Pylinska şi secretul lui Chopin” („Madame Pylinska et le Secret de Chopin”, 2018), „Félix şi izvorul invizibil” („Félix et la source invisible”, 2019); volumele de povestiri: „Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri” („Odette Toulemonde et autres histoires”, 2006), „Visătoarea din Ostende” („La Rêveuse d’Ostende”, 2007), „Concert în memoria unui înger” („Concerto à la mémoire d’un ange, 2010), „Cei doi domni din Bruxelles” („Les Deux Messieurs de Bruxelles, 2012), „Răzbunarea iertării” („La vengeance du pardon”, 2017); seria „Străbătând secolele” („Traversée des temps”): „Paradisuri pierdute” („Paradis perdus”, 2021), „Poarta cerului” („La porte du ciel”, 2021), „Soare întunecat” („Soleil sombre”, 2022), „La lumière du bonheur” (2024, netradus încă).

Autorul are şi o serie de povestiri pentru copii, numită „Poveştile bufniţei” („Les Contes de la Chouette”): „Pisoiul care se temea de orice” („Le Chaton qui avait peur de tout”), „Insula Libertăţii” („L’Île de la Liberté”), „Elefantul care nu respecta nimic” („L’éléphant qui ne respectait rien”), „Ursul care voia sa fie fericit” („L’ours qui voulait être heureux”).

De-a lungul anilor a primit o mulţime de premii, atât pentru piesele, cât şi pentru romanele şi nuvelele sale. Din anul 2002, locuieşte în Brussels, Belgia, iar din 2008 are şi cetăţenie belgiană.

Dacă doriţi să achiziţionaţi cărţile lui Éric-Emmanuel Schmitt, vă recomand următoarele edituri şi magazine online: Bookzone, Cartepedia, Cărtureşti, LibrexLibris & Humanitas.

Articole similare

Lasă un comentariu