Cărţile Cristinei

Autor: Arthur Golden

Titlu original: Memoirs of a Geisha

Recenzie:

Această carte este într-adevăr una deosebită. Nu ştiam aproape nimic despre gheişe înainte să o citesc şi m-am lăsat fascinată de lumea lor.

Deşi este o operă de ficţiune, pentru care autorul s-a documentat enorm, mereu am avut impresia că citesc amintirile unei persoane reale. De fapt, cred că aceasta a fost şi intenţia, naratorul iniţial spune că scrie memoriile marii gheişe Sayuri, pe care i le povestise chiar ea la bătrâneţe, apoi Sayuri devine vocea narativă în timp ce îşi povesteşte viaţa.

În anul 1929, Chiyo Sakamoto, de doar nouă ani, şi sora ei mai mare, Satsu, sunt vândute de tatăl lor, care are nevoie de bani deoarece mama lor e foarte bolnavă. Astfel, dintr-un sat de pescari, cele două surori ajung în Kyoto, un oraş mare, cu atracţii şi pericole, în care fiecare e pe cont propriu. Frumuseţea lui Chiyo îi asigură un loc într-o okiya, adică o casă de gheişe, din cartierul Gion, în timp ce Satsu ajunge într-o casă de toleranţă din alt cartier. Femeile care conduc casa, numite Bunica, Mama şi Mătuşica, nu îi fac viaţa uşoară lui Chiyo, al cărei scop trebuie să fie să ajungă gheişă pentru a câştiga bani şi a-şi plăti datoriile faţă de okiya. Însă cea mai mare provocare a a ei vine din partea lui Hatsumomo, singura gheişă a okiyei, care doreşte să scape de o posibilă viitoare rivală. Pe când biata Chiyo nu mai are nicio şansă să devină gheişă, apare Mameha, una dintre cele mai vestite gheişe din Gion, care se oferă să îi fie „soră mai mare” şi să o înveţe tot ce are nevoie să ştie. Odată devenită gheişă, conform obiceiului, Chiyo îşi schimbă numele în Sayuri.

„Nu ştiu dacă are vreun sens ce-ţi spun, dar în ajunul debutului, mintea mea era ca o grădină în care florile abia scoteau capul din pământ şi nu puteai ghici cum aveau să arate. Emoţiile mă copleşeau; iar în grădina minţii mele se afla o statuie, exact în mijloc. Era imaginea gheişei care voiam să devin.”

Mi-a plăcut mult să citesc despre ritualurile gheişelor, despre îmbrăcămintea lor, chiar şi despre sistemul după care le erau plătite serviciile. Am aflat cu această ocazie că termenul de gheişă înseamnă artistă şi că fetele mergeau la şcoala de gheişe pentru a învăţa să cânte, să danseze şi să întreţină atmosfera. Casele de ceai erau locurile unde se organizau petreceri cu gheişe, iar gheişele erau invitate la cererea diverşilor bărbaţi care le doreau compania şi erau plătite în funcţie de durata de timp petrecută acolo.  

„Apoi mi-am amintit de mătasea magnifică înfăşurată în jurul trupului meu şi am avut sentimentul că mă înec în frumuseţe. În clipa aceea, frumuseţea însăşi m-a izbit ca un fel de melancolie dureroasă.”

De obicei, gheişele nu se căsătoreau şi nici nu aveau iubiţi, pentru că acest lucru le-ar fi stricat reputaţia. Totuşi, pentru a câştiga mai mulţi bani, îşi vindeau virginitatea, un ritual numit „mizuage”, apoi puteau să accepte statutul de amantă pentru un singur bărbat, numit „danna”, care avea rolul de protector financiar. În carte descoperim provocările lui Sayuri legate de maturizarea sa, dar şi lupta ei de a fi cu bărbatul de care se îndrăgosteşte.

„Durerea e un lucru foarte ciudat; suntem atât de neputincioşi în faţa ei. E ca o fereastră care se deschide atunci când vrea ea. Camera se răceşte şi nu putem decât să tremurăm. Dar de fiecare dată se deschide mai puţin, şi mai puţin; până când, într-o zi, ne întrebăm ce s-a ales de ea.”

M-am ataşat de Chiyo/Sayuri şi am trăit alături de ea realizările şi dezamăgirile. Am fost martoră la transformarea ei dintr-o fetiţă neajutorată într-o femeie puternică. Am înţeles că atât schimbarea numelui, cât şi machiajul şi hainele pe care le poartă gheişele sunt părţi ale unui mecanism de apărare într-o lume care nu le lasă să fie ce vor. Am trecut şi prin al Doilea Război Mondial, când viaţa în Japonia s-a schimbat complet şi gheişele au devenit inutile, iar apoi am fost alături de Sayuri când cartierele de gheişe s-au redeschis, după capitulare, însă au fost invadate de o altă cultură – cea americană.

„Destinul nu e întotdeauna ca o petrecere la sfârşitul serii. Uneori nu înseamnă decât lupta zilnică pe care o duci cu viaţa. […] Dar nimeni nu poate evita destinul.”

Pot spune că a fost o carte despre puterea femeilor într-o societate patriarhală. Deşi am simţit prietenie şi solidaritate feminină între unele personaje, precum Sayuri şi Mameha, povestea e dominată de intrigi şi rivalităţi, ceea nu ne face cinste nouă, femeilor, dar am luat-o ca atare pentru că este plauzibilă. Cartea este foarte interesantă şi merită să descoperiţi până unde o poartă destinul pe Sayuri şi dacă, până la final, îşi găseşte fericirea.

„Dar acum ştiu că lumea noastră nu e cu nimic mai durabilă decât un val care se ridică din ocean. Oricare ar fi chinurile şi triumfurile noastre, oricât de mult am suferi, mult prea curând se împrăştie toate, ca tuşul prea subţire pe hârtie.”

Nu se putea să nu vizionez şi filmul care, deşi deviază puţin de la carte, probabil din considerente de timp, este foarte reuşit. Recomand cartea şi filmul, neapărat în această ordine!

Nota mea pe Goodreads:

Dacă v-a plăcut recenzia mea, puteţi achiziţiona cartea de pe site-ul editurii Humanitas sau din magazinele online Bookzone, Cartepedia, Cărtureşti, Librex & Libris.

Despre autor:

Arthur Sulzberger Golden s-a născut în 6 decembrie 1956, în Chattanooga, Tennessee. În 1978, a obţinut o diplomă în istoria artei, cu specializare în arta japoneză, de la Universitatea Harvard. A urmat masteratul la Universitatea Columbia din New York, în timpul căruia s-a specializat în istoria şi civilizaţia Japoniei şi a început să înveţe dialectul mandarin. După o vară petrecută la Universitatea Peking din Beijing, China, s-a angajat la o revistă de limbă engleză din Tokyo. La întoarcerea în Statele Unite, a obţinut un al doilea masterat, de data aceasta în literatură engleză. Singurul său roman, „Memoriile unei gheişe” a apărut în 1997 şi este rezultatul a şase ani de muncă şi cercetare. A devenit curând bestseller şi a fost tradus în peste treizeci de limbi. Romanul a fost ecranizat în 2005 şi a câştigat trei premii Oscar.